Opinie Radu Paraschivescu: Valdanito

on November 30, 2010 in Uncategorized

De obicei, nimeni n-are timp pentru învinşi. Camerele TV îi survolează sau se opresc stinghere asupra lor, din obligaţie protocolară. Important e cel care, câştigând, ia totul. Cultura succesului impune urmărirea omului care ridică trofeul în scandările tribunei. Perdantul merită cel mult un surâs de compătimire sau o bătaie pe umăr. Câteodată, însă, un operator priceput îi lasă pe învingători să-şi guste triumful şi se lipeşte de ceilalţi. Cel care câştigă nu e niciodată singur, nici măcar când şi-o doreşte. Cel care pierde găseşte anevoie sprijin şi consolare. Aliatul lui e pieptul în care îşi fixează bărbia.

Duminică după-amiază, Inter a bătut Parma cu 5-2. Nimic şocant, nimic epopeic. O victorie de serviciu, chiar şi fără Eto’o, spre uşurarea unui Rafa Benitez tot mai incomodat de locul în clasament şi de amintirea predecesorului. Meciul de la Milano ar fi avut toate ingredientele unei după-amiezi previzibile dacă n-ar fi existat ieşirile la rampă ale unuia dintre musafiri. Lumea îi spune “Valdanito”, dată fiind asemănarea cu atacantul de pe vremea lui Maradona. Uşor încărunţit, dar la fel de vivace, subtil şi ciolănos, urmărind mingea cu ochi de ciută alarmată şi mângâind-o cu fineţe de giuvaiergiu florentin, Valdanito este, la treizeci şi cinci de ani, un pursânge din stirpea lui Batistuta, având ghinionul de-a fi mereu comparat cu el.

Oaspeţii manieraţi au grijă să nu scape scrum pe covor şi să nu păteze faţa de masă. Însă, hotărât lucru, Valdanito nu e un musafir model. Stau dovadă cele două goluri marcate în poarta Interului pe unde a trecut cândva, într-o carieră care l-a purtat la Lazio şi Chelsea, la AC Milan şi Genoa. Unii dintre contemporanii lui au ieşit din fotbal sau joacă la echipe de care au auzit doar antrenorii lor. De exemplu, Mendieta şi Vieri chibiţează fără obligaţii şi apăsări. Kallon a ajuns la Shaanxi Zhongjian Chamba (oho!), Nicola Amoruso la Cerignola (măiculiţă!), Recoba la Danubio (tare, parol!), iar Ventola la Novara (ei da, aşa mai vii de-acasă). Între timp, Valdanito refuză dosarul de pensie şi se ia la trântă cu ceasul biologic.

La sfârşitul meciului de alaltăieri cu Inter, “il somptuoso Valdanito”, după expresia comentatorului, s-a îndreptat spre una dintre peluzele milaneze, cu tricoul unui adversar pe umăr. Lumea s-a ridicat în picioare şi a răspuns fierbinte aplauzelor lui. Cincisprezece secunde de cavalerism lombard l-au ajutat pe Valdanito să priceapă că există situaţii când învingătorul ia APROAPE totul: bani, puncte şi locuri în clasament. Perdantului îi rămâne gratitudinea unui public care n-a divorţat de memorie. E puţin? Nu neapărat. Pentru Hernán Crespo, alias Valdanito, a fost de-ajuns.

Comments are closed.